2005 01 Mai

Cuvântul lui Dumnezeu la praznicul Învierii Domnului

Hristos a înviat! Aşa am spus Eu, Domnul, în ziua de Paşti a anului 1955, şi iată, cincizeci de ani de cuvânt al Cuvântului Iisus Hristos.

Hristos a înviat! Hristos a înviat! Hristos a înviat! Aşa a înviat pe pământul român cuvântul Meu cel de acum două mii de ani, râul Meu de cuvânt care a aşteptat să învieze iarăşi pe pământ, să se reverse iar din gura Mea pentru ca iarăşi să lucrez, fiindcă Eu sunt Alfa şi Omega. Amin, amin, amin.

Iată praznicul praznicelor, sărbătoare a sărbătorilor! Eu, Domnul Iisus Hristos, am găsit credinţă pe pământ când a fost să Mă întorc iarăşi ca să fac lumea, căci iarăşi fac lumea. Sunt Făcătorul cerului şi al pământului. Sunt Cuvântul lui Dumnezeu în mijlocul poporului român, în care Mi-am întocmit cărarea Mea de venire a doua oară de lângă Tatăl la oameni. Era scris în Scripturi să vin ca să le împlinesc pe ele ca şi pe cele de acum două mii de ani când M-am născut trup din Fecioară, din pururea Fecioară, căci Eu sunt curat şi sfânt, aşa cum şi purtătorii de Dumnezeu trebuie să fie, ca apoi să Mă cunoască şi să-Mi lucreze Mie pe pământ.

E sărbătoarea cea de cincizeci de ani a cuvântului Meu cel de la sfârşit de timp. Eu, Domnul, aduc ziua aceea spre vedere ca să fie mărturisită. Amin.

Îmi pregătisem trâmbiţă prin care aveam să-Mi cuvintez cuvântul. Mi-o făcusem pe plăcerea Mea. Mi-o pregătisem prin suferinţă şi dureri ca pe aurul lămurit în cuptor, ca apoi el să strălucească şi să fie vas de trebuinţă Domnului, vas de cinste înaintea Mea şi a îngerilor Mei care au vegheat tot timpul peste lucrarea Mea de cuvânt ca să vină să se aşeze ea pe pământ, şi prin ea să-Mi întocmesc un popor al credinţei sfinte, pe care să-l păzesc pe pământ prin lucrarea îngerului Meu. Şi după ce Mi-am întocmit trâmbiţa Mea cea de dinaintea venirii Mele, am trâmbiţat din ea, şi a înviat cuvântul Meu cel de acum două mii de ani, căci îngerul Meu Mihail a glăsuit porunca Mea, şi apoi trâmbiţa Mi-a sunat şi s-a lăsat în voia Mea, şi iată, la glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu, Eu, Domnul Iisus Hristos, începătura învierii celor adormiţi, am înviat cuvânt pe pământ în ziua amintirii învierii Mele cea de acum două mii de ani, în ziua de Paşti a anului 1955, ziua venirii Mele de la Tatăl cuvânt nou peste pământ. Şi după douăzeci şi cinci de ani Mi-am luat trâmbiţa din mijlocul poporului cel de atunci şi am aşezat-o între cei cereşti, şi am lăsat pe pământ cuvântul Meu cel prin ea început şi semănat în toată vremea ei, şi cuvântul Meu s-a făcut spic înmiit, şi păstoresc cu el neamurile pământului, şi este toiag de fier cuvântul Meu în mijlocul seminţiilor de pe pământ care de şapte mii de ani străine sunt de Făcătorul lor, străine cu viaţa lor faţă de viaţa Mea care s-a arătat după ce ea s-a sălăşluit între oameni, o, poporul Meu de azi!

Aduc acum spre vedere sărbătoarea zilei învierii, ziua de Paşti a anului 1955, ziua când am trâmbiţat din trâmbiţa cuvântului Meu cel de după două mii de ani de la naşterea trupului Meu din Fecioară ca să Mă sălăşluiesc cu oamenii şi să fiu cu cei ce cred venirii Mele, să fiu cu ei până la sfârşitul timpului, precum am grăit prin Scripturi că voi fi.

Hristos a înviat! Hristos a înviat! Hristos a înviat! Aşa am început învierea cuvântului Meu acum cincizeci de ani. Hai, Verginico, hai să privim peste timp şi să vedem cum începe ziua aceasta de praznic al cincizecimii cuvântului Meu pe care l-am început prin gura ta, din gura Mea, în anul 1955 a zilei sărbătorii învierii Mele. Hai, trâmbiţa Mea dulce, hai să Ne aşezăm în sărbătoare de cuvânt şi să mărturisim, căci zilele mărturiilor curând, curând grăiesc şi se mărturisesc. Amin, amin, amin.

– O, Doamne, sunt trâmbiţa Ta din care ai început să-Ţi cânţi cântarea de jale prin care să-i chemi pe toţi, să-i tragi pe toţi la Tatăl, şi din Tatăl să lucrezi şi să cuvintezi, căci cei ce sunt din Tatăl, numai voia Lui o fac.

Această zi de măreaţă sărbătoare e sărbătoarea cuvântului cel de cincizeci de ani a durerii Tale după om şi de la om, Doamne. Cu mare durere am purtat eu pe pământ lucrarea cuvântului Tău, a venirii Tale după om, acum, la sfârşit de timp. N-am fost decât omul durerii, aşa cum Tu ai fost. M-ai pregătit din pruncia mea numai din dureri. M-ai crescut pentru Tine prin dureri şi din dureri, şi dulce Ţi-a fost mila de viaţa mea durută. Ai voit să semăn cu Tine la dureri şi la dispreţul cel de la om, şi m-ai aşezat în duhul umilinţei prin care Tu poţi să sălăşluieşti în om şi să poţi ca Tine în om, căci acolo unde omul este şi poate, nu poţi şi Tu acolo, căci Tu Te umileşti faţă de om şi nu stai decât în cei ce sunt după chipul şi asemănarea Ta, şi aceia de Tine lucraţi aşa şi nu de ei, Doamne al celor umiliţi. Mi-ai dat pe îngerul Tău de m-a purtat de mânuţă în toată pregătirea ce mi-ai făcut-o ca să fiu trâmbiţa Ta, iar Duhul Tău şi trupul Tău mă mângâia în umilinţa mea. M-ai învăţat prin dureri să nu iubesc bucuria, căci cine are dureri, nu cunoaşte şi nu iubeşte bucuria. Mi-ai dat numai suspin, ca să nu Te pierd, ca să nu mă pierzi. Dispreţuită am fost între oameni, ca şi Tine, Doamne, căci nu este ucenic mai mare decât învăţătorul său, că Tu ai fost Om al durerii şi dispreţuit de om, ca să poţi purta în trupul Tău neputinţa omului, Doamne.

O, cât de neputincios e omul, Bunule Învăţător, şi de aceea caută el să poată amăgindu-se că poate şi că seamănă cu Tine, Făcătorule a toate! Ce frumos le-ai făcut Tu cu cuvântul pe toate câte sunt! Ce umilit ai lucrat să le dai lor facerea, Făcătorule al lor! Aşa m-ai lucrat Tu pe mine din duhul umilinţei Tale, din durerile Tale cele de şapte mii de ani de la om, şi apoi mi-ai dat întrebuinţare pentru lucrarea Ta de facere din nou a lumii. Te-ai sălăşluit în trupul meu cel umilit timp de douăzeci şi cinci de ani cu cuvântul Tău peste un popor care venea să asculte glasul cuvântului Tău. Firea toată asculta când Te făceai cuvânt prin gura mea, şi tresărea toată facerea la glasul Tău. Dar omul e prea mare, Doamne al umilinţei, şi nu Ţi-a mai dat înapoi scaunul Tău de domnie după ce Ţi l-a luat acum şapte mii de ani când l-ai pus să stăpânească peste pământ, păzind şi lucrând porunca Ta. El însă nu aşa a lucrat, nu aşa a stăpânit pentru cele peste care Tu erai Stăpân, ci a stat mai mare ca Tine în el, ca să lucreze el şi nu Tu. Ai judecat pe tot omul când m-ai ales şi m-ai lucrat ca să-Ţi fiu Ţie casă şi tron de domnie peste om, căci eu nu aveam decât pe Dumnezeu, şi ai putut în mine cu voia Ta, cu cuvântul Tău, cu gândul Tău, fiindcă numai Tu erai în mine, iar eu nu, Doamne, şi viaţa mea era dulce pentru Tine, căci era a Ta, era umilinţa Ta în ea şi voia Ta prin ea.

I-ai purtat pe mulţi spre izvorul cuvântului Tău care striga cu jale prin gura mea când Tu coborai cu bogăţia slavei Tale care se făcea cuvânt pe pământ. Îi hrăneai pe toţi cu duhul mângâierii, îi iertai, îi curăţai, căci erai Cel ce ai putere să-l cureţi pe om de el şi de păcatele lui. Durere mare era pe Tine şi pe mine, căci cei ce Te auzeau şi Te simţeau, nu-şi dădeau şi viaţa ca apoi să şi-o câştige, iar Tu Te făceai voia lor, ca să poţi să scrii cuvântul Tău cel de la sfârşit de timp, care era durerea Ta, glasul durerii Tale lungă de şapte mii de ani. Ce pace aveam că Te puteam mângâia purtându-Ţi durerea! Pacea Ta mi-o dădusei, jugul Tău mi-l dădusei, cel mai uşor jug, iar cine are jug nu mai poate face ca el şi în numele Tău lucru de al său, şi acela face lucrarea celui ce lucrează în el.

M-a durut în Tine şi Te-a durut în mine omul neascultător care Te auzea cu voia Ta pe care i-o dădeai omului s-o lucreze, dar el auzind nu auzea şi văzând nu venea, şi mă durea, Doamne, şi mă doare, Doamne, cât pe Tine Te doare, căci eu am fost şi sunt voia Ta.

Iată ziua de Paşti a anului 1955 când mi Te-ai dat pâine şi vin prin mijlocirea sfinţilor arhierei Vasile, Grigorie şi Ioan, veniţi cu Tine pe norii cerului până la patul meu de umilinţă după ce am împlinit porunca Ta pentru postul cel de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, ca apoi Tu să Te aşezi în trupul şi în duhul meu ca pe tronul judecăţii făpturii, căci din mine ai făcut lucrul Tău de trebuinţă după ce m-ai lucrat, şi glasul cuvântului Tău ai făcut din mine apoi peste pământ. O, când ai intrat cu Duhul Tău în trupul meu ca să grăieşti din trâmbiţa Ta, Doamne, eu am văzut atunci toată durerea Ta de la om, tot dorul Tău, şi am văzut învierea Ta, şi atunci am înţeles că iarăşi ai venit pe pământ biruitor al morţii, căci peste om stăpâneşte numai moartea, numai moartea, Doamne, iar viaţa suspină şi se stinge suspinând, şi omul nu are înţelepciune, fiindcă nu are umilinţă pentru viaţă, Doamne.

Iată ziua de Paşti a anului 1955 când Tu Ţi-ai început trâmbiţarea şi Te-ai vestit Cel înviat dintre morţi şi ai zis celor ce vegheau peste suflarea mea de viaţă care abia mai pâlpâia: Hristos a înviat! Hristos a înviat! Hristos a înviat! Aşa ai cuvântat, Doamne înviat, şi de atunci Tu cuvintezi, şi iată praznic al cincizecimii cuvântului Tău cel început prin mine, trâmbiţa Ta, acum cincizeci de ani, zi de Paşti după timp şi asemănare ca atunci, şi mai mult cu o zi ca să se vadă pasul împlinirii. O, frumoasă Ţi-a fost cărarea, căci a fost plină de suspin după om, dar frumoasă şi prea frumoasă Ţi s-a făcut acum prin cei mai mici ucenici de pe urma lucrării mele cu Tine, Doamne. Privesc cu Tine la înţelepciunea lor cea plină de umilinţă în care atât de întreg ai încăput, şi privesc cu Tine la suspinul lor cel greu, căci grea şi multă Ţi s-a făcut coborârea Ta, şi ei stau mici sub ea, şi atât de mici că nu Te poţi Tu slăvi prin ei înaintea celor mari de pe pământ.

O, copii micuţi, v-a făcut aşa de mici, aşa de umiliţi mintea celor ce nu ştiu să înţeleagă slava lui Dumnezeu din cei aleşi de Dumnezeu dintru vecii! O, micuţii mei şi ai Domnului, o, nu mai este credinţă pe pământ! E prea lipit omul de el însuşi, iar cea mai mare piedică a lui, aceasta este şi pentru el şi pentru Domnul spre el. Dar voi fiţi cuminţi şi staţi semne sfinte între cei ce cred şi între cei ce nu cred, căci voi sunteţi locuiţi de Dumnezeu chiar dacă staţi ca într-o prăpastie în smerenia care vă hrăneşte viaţa cu un nesfârşit de dragoste şi de răbdare şi de durere, copii care aduceţi pe Domnul pe pământ, împlinind voi timpul cincizecimii acestui praznic sfânt. Fiţi cuminţi, fiţi în linişte, căci cei umiliţi au duhul liniştii în faţa celor mândri care au duhul căutării negăsind ce caută.

V-a şoptit Domnul un cuvânt al durerii Lui şi al sfinţilor Lui, iar eu l-am aşezat între cele adevărate şi vi-l amintesc acum. O, fiilor copii, cât timp este viu un sfânt, el îi stinghereşte pe toţi, şi toţi se împiedică în el, căci aşteaptă de la el cei plini de iubire pentru ei, şi dacă nu capătă ce doresc ei, apoi aceştia se simt încurcaţi în paşii lor şi lovesc în cel sfânt şi nu ştiu aceştia ce fac. Dar după ce cel sfânt trece cu trupul, nu le mai este greu celor ce sunt cu hotărârea, să-l vorbească de bine pe cel sfânt, de vreme ce nu-i mai încurcă întru ale lor pe pământ. Când el însă are şi urmaşi asemenea lui, atunci legiuitorii se dezgustă şi tac răzvrătiţi în duhul lor şi lucrează prin iscoade pentru învinuirea urmaşilor sfinţilor Domnului. Dar sfinţii Domnului nu se bucură de vorbirea de bine pentru ei după ce ei trec cu trupul, că nu e greu să-l vorbeşti de bine pe cel ce nu mai este să te oprească de la alipirea de tine însuţi întru dragostea ta de sfinţi ca să-ţi dea sfinţii ajutor pentru tine însuţi. Când nu mai este cel ce te încurcă în voile tale, nu e greu să-l cinsteşti pe cel ce s-a făcut ca Dumnezeu în calea ta ca să te oprească de pe ea şi să te aducă Domnului. Dar aceasta nu e drept nici pentru tine nici pentru cel în care a locuit Dumnezeu în calea ta ca să ţi Se arate, ci e drept că nu te porţi după adevăr, şi dreptatea este cea care este şi nu cea cu care omul se acoperă pentru dreptatea lui, pentru folosul lui de la Dumnezeu sau de la om.

O, copii atât de micuţi în mâna Domnului! Har din har, har peste har a rodit în voi şi peste voi, căci Domnul a fost mare în duhul şi în trupul meu întru lucrarea Sa de întoarcere cuvânt pe pământ. O, lăsaţi aşa! Vă este de ajuns harul Domnului, căci Domnul în durerile voastre şi în durerile Lui din voi Se slăveşte şi Se desăvârşeşte, iar El nu vă va dezamăgi pe voi, fiindcă El este Dumnezeu şi nu om, copii ai umilinţei. Eu vă sărbătoresc pe voi ca urmaşi ai mei cărora v-am lăsat averea de la Domnul, averea mea de pe pământ, lucrarea Domnului, copii în care locuieşte Dumnezeu. Şi iată, stăm în ziua aceasta în praznic slăvit, căci voi aţi plinit timpul acestei lucrări de cincizeci de ani şi aţi păşit cu pasul iarăşi, şi aţi trecut spre vremea de har care a mai rămas până la înnoirea a toate în chip deplin pentru întocmirea tainei veacului Domnului pe pământ. Ne sărbătoreşte Domnul, pe mine şi pe voi, începutul şi sfârşitul, la începutul şi la sfârşitul cel de acum, căci împlinit este după numărul anilor harul cel de mântuire a omului, numai să voiască omul să-l descopere pe el în cuvântul care curge cu multul din gura Domnului peste pământ. Iată, păşiţi peste hotar şi curge cuvântul întru plinirea lui. Întăriţi-vă prin el şi întăriţi spre cale de veac nou pe poporul cel ascultător căruia ajutaţi-i înţelepciunea pentru cele de sus din voi pentru el, pentru slava lui cu Domnul, copii ai naşterii de sus şi care se vede prin lucrarea ce o lucraţi, căci Domnul Se cunoaşte prin rod acolo unde este şi locuieşte. Nu uitaţi că fericit este cel ce rabdă până la sfârşitul răbdării, că dulce şi slăvită este răbdarea celor sfinţi, precum şi lucrarea lor. O, nu vă întristaţi că duhul lumii din om nu vă primeşte mâna întinsă spre el. Domnul este şi mai trist. Bucuraţi-vă în dureri, că iată sărbătoarea cea de cincizeci de ani a durerii Domnului Care strigă după omul alipit de sine şi nu de Domnul în sine! Cea mai frumoasă sărbătoare, sărbătoarea durerii Domnului, căci cuvântul Lui este durerea Lui care strigă după om.

Ţi-am slăvit sărbătoarea lucrării cuvântului Tău, Doamne, sărbătoarea durerii Tale care strigă de mult, de şapte vremi, Doamne, din anul 1955, de şapte ori câte şapte ani şi încă peste hotarul acesta, iar eu am grăit mult, Doamne, în ziua cincizecimii praznicului cuvântului Tău întru cea de a doua Ta venire de la Tatăl la om. Amin, amin, amin.

– Ai vorbit, Verginico, dar tu eşti trâmbiţa Mea cea din care a plâns cuvântul Meu mai înainte de slava Mea cea mare. Am plâns mult, Verginica Mea, şi n-a mai plâns nimeni cu Noi. O, cine mai plânge cu Noi şi cu cei atât de plânşi care Ne poartă lucrarea începută de Noi acum cincizeci de ani? O, unde mai este cel care să nu apese pe umerii cei mici şi plăpânzi ai crucii venirii Mele cuvânt însuspinat după om, Verginica Mea? Dar acum, mângâierea cea de la Noi îi sprijină pe ei, căci avem de lucrat cu tot întregul peste duhul lumii, ca să-l nimicim de pe pământ şi din om şi să-Mi pot săvârşi viaţa Mea în om cu moartea pe moarte călcând, căci păcatele îşi vor primi plata lor şi va călca ea peste ele şi le va osândi pe ele ca să-l ridice pe om din păcat. Amin.

Iar Eu, Domnul Cel plin de suspin, Cel plin de cuvânt, rostesc ca şi la începutul acestei lucrări de venire a Mea după om: Hristos a înviat! Hristos a înviat! Hristos a înviat! Şi nu în zadar am înviat dacă am înviat, şi Îmi voi cere de la om răsplata jertfei Mele de pe cruce ca unul vinovat, deşi eram fără de vină, şi îi voi cere omului să învieze din păcat şi să treacă de la moarte la viaţă, de la păcat la sfinţenie, iar cel sfânt se cunoaşte după înţelepciunea lui, după lucrarea lui, după rodul lui cel întru Mine.

Hristos a înviat, poporul Meu de azi! Aşa am spus şi celor de la începutul acestei lucrări de cuvânt al suspinului Meu, şi nimeni cu Mine n-a suspinat până la sfârşit.

Hristos a înviat, popor cu nume nou şi cu veşmânt nou prin Paşti nou, la care am ajuns cu tine, cel mai mic, dar şi cel mai povăţuit! Mi-e Duhul însuspinat, poporul Meu. Mă doare lucrarea Mea cea de cincizeci de ani, că mulţi Mi-au auzit cuvântul şi tot atâţi M-au părăsit şi s-au dus într-ale lor şi n-au rămas întru ale Mele şi n-am avut cui să-i spun: „Vino cu Mine!“.

Sărbătoresc cu tine, cel mai mic, praznicul cuvântului durerii Mele după om, cincizecimea glasului suspinului Meu de la om, acum, la sfârşit de timp, căci cei ce M-au auzit prin acest cuvânt, M-au judecat, şi apoi M-au părăsit pentru ale lor. Acum însă, mângâie-Mă tu, cel mic, dar mângâierea Mea este Duhul Sfânt. Vezi să înţelegi bine ce-ţi spun, poporul Meu, că ţi-am pus numele cel de la venirea Mea şi te-am numit poporul Noului Ierusalim, şi tu să Mă mângâi în durerea Mea de la om.

Ridic între pământ şi cer cartea cuvântului Meu din aceste şapte vremi şi îţi dau putere să Mă ajuţi să Mă arăt cu ea şi s-o pun de mărturie între Mine şi om, căci omul n-a iubit să bea din potirul Meu, şi a băut din potirul lui, şi acum se va întoarce spre el potirul cel plin cu plata faptelor lor, potirul mâniei Mele peste cei ce n-au iubit Duhul lui Dumnezeu, Care n-are nimic din lumea aceasta. Ridicăm în sus cartea cuvântului Meu şi o dăm Tatălui spre binecuvântare, şi apoi oamenilor, poporul Meu. Dar tu cântă sărbătorii învierii, cântă acum, că e zi de înviere, Ierusalime. Caută la tine şi vezi ce poţi să-Mi dai, ce poţi să-Mi pui pe masa Mea de azi. Dă-Mi mângâierea, poporul Meu, căci numai duhul mângâierii a fost cel ce a curs din gura Mea peste cel chemat de mila Mea la milă de Mine, Cel durut de la om.

Binecuvântată să fie toată hrana, cea pentru trup şi cea pentru duh, căci Eu nu pot sta la masă decât cu cel binecuvântat. Întoarce-te, poporul Meu, spre începutul cuvântului Meu şi apoi vino înapoi pe firul lui până la tine şi plângi cu Mine, fiule, ca să nu plâng singur, că e păcat să n-am soţ în suspin, e păcat după atâta suspin, poporul Meu. Şi te rog, când va fi pe masă cartea şi o vei putea desface, fă-ţi timp şi treci prin acest timp, căci de tine am spus că nu te-am ales pentru trup, ci pentru duh, poporul Meu. Ai grijă ce ţi-am spus la masa Mea cu tine, că am spus că nu va mai fi mângâiere pe pământ decât în cuvântul Meu cel plin de har şi de suspin. Ai grijă să nu stai fără să Mă mângâi pe Mine şi pe tine din harul acestui cuvânt. Te-am povăţuit, poporul Meu, să treci din trup în duh, iar tu aşa să împlineşti, şi să te laşi în Duhul Meu ca să fii ca Dumnezeu.

O, te rog, poporul Meu, să nu trăieşti ca pe pământ, şi să trăieşti ca în rai pe pământ, şi să asculţi de legea raiului şi numai de la Mine să mănânci şi nu de la alt duh, poporul Meu. Şi acum pun iarăşi pecetea cea adevărată a Fiului Tatălui Savaot, Care a venit pe pământ şi a călcat cu moartea pe moarte ca să Se arate Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. Acum două mii de ani am murit pe cruce şi am înviat dintre morţi şi am lăsat pecetea aceasta: Hristos a înviat! Hristos a înviat! Hristos a înviat, atunci şi acum, poporul Meu, cu trupul atunci, şi cu cuvântul acum, popor al cuvântului venirii Mele cu naşterea din nou a lumii care se va naşte iarăşi prin cuvântul lui Dumnezeu. Amin, amin, amin.