Unde sunt serbările sfinţilor?
«Până când, Doamne, până când?»
Motto:
«…şi va nimici pe sfinţii Celui Preaînalt şi îşi va pune în gând să schimbe sărbătorile şi legea…»
Daniel, capitolul 7/ 25
«…Era scris de proorocul Daniel că puterea poporului sfânt va fi sfărâmată, iar oamenii bisericii de azi nici gând nu au să se întoarcă cu faţa spre părinţi şi să-i întoarcă pe părinţi cu faţa spre ei ca să nu vin să lovesc cu blestem fărădelegea şi pe fiii ei. Postul cel dinaintea sfinţilor apostoli nu mai este, că oamenii s-au încumetat să schimbe vremurile, după cum era proorocit că va fi să fie. O, nu se poate această fărădelege peste biserică. Până când? O, până când, oare? Strig cu glasul sfinţilor, şi sfinţii strigă peste pământ prin cuvântul Meu: „Până când? Până când? O, până când, oare?“. Eu am măsurat altfel vremea pentru om. Eu am zis o seară şi o dimineaţă măsura zilei, iar oamenii au dărâmat măsura Mea. O, unde sunt serbările sfinţilor? Până când această fărădelege?
O, popor român, n-ai mai vrut să fii român adevărat, n-ai mai vrut. Unde sunt zilele tale de serbări cereşti pe pământul tău? De ce, tată, te-ai încântat? De ce, tată, ai fost nepăsător? De ce, tată, nu mai eşti creştin, creştin adevărat? Au trecut şaptezeci de ani peste tine de când ţi-ai stricat credinţa ta cea din strămoşi, şi după şaptezeci de ani Eu am aşezat la loc serbările cereşti pe pământul tău, şi te-am vestit, tată, să te întorci cu faţa spre strămoşii cei sfinţi, care strigă la Mine: „Doamne, până când?“. Vreau să te iert, poporul Meu român, că tu eşti poporul Meu la care vin a doua Mea venire. Vreau să fac act de împăcare cu tine pentru acest păcat săvârşit împotriva sfinţilor Mei şi ai tăi, împotriva strămoşilor, tată. Vreau să te iert. Amin. Ia aminte ce-ţi spun, că la sărbătorile tale mari, cei mari de peste tine întocmesc când şi când act de iertare pentru mulţi vinovaţi care au greşit împotriva legii. Aşa şi Eu voiesc să fac la sărbătorile Mele, vreau să te iert, poporul Meu român. Ţie îţi poruncesc cu poruncă cerească: întoarce-te cu faţa spre părinţi şi aşează la locul lor praznicele sfinţilor Mei, că am aşezat în mijlocul tău început nou şi piatră de aducere–aminte şi de împăcare cu cerul, şi tu n-ai înţelepciune ca să pricepi vremile Mele şi împlinirea lor.
Să fie patru vremi de post, căci aşa este din părinţi. Amin. Să fii român, poporule român. Să fii român, tată, şi să fii creştin, fiule român. Amin. Sulul zilelor căzute din numărătoarea ta stau sul înaintea Mea spre mărturie împotriva ta, că tu ai fost înşelat de neam străin şi n-ai fost cu veghe înaintea Mea. Dar vin cuvânt spre tine şi zic: întoarce-te şi fii popor adevărat înaintea Mea! Nici un popor n-a fost atât de lovit în credinţa lui, în legea lui cea sfântă, nici unul mai lovit ca tine. O, nu e bine să dormi. Veghează, tată, veghează de acum, ca să nu mai vină tâlharii de suflet şi să-ţi vândă sufletul tău în vremea nevegherii tale.
A venit vremea să te iert, ţară cu Mire şi mireasă. …»
Extras din Cuvântul lui Dumnezeu, 15/28 noiembrie 1997
Reporter: Ştiu că sunteţi a doua persoană cu studii teologice care, după P.S.Irineu Bistriţeanul, mărturisiţi deschis taina Noului Ierusalim de la Pucioasa. Vă rugăm să ne faceţi un rezumat al istoriei calendarului nostru românesc străvechi, abandonat de către Biserica Ortodoxă Română în anul 1924.
Daniela Cătană (teolog): Calendarul nostru vechi a fost întocmit de filozoful Sosigene din Alexandria, în anul 44 înainte de Hristos, din porunca împăratului Romei, Iulius Cezar, motiv pentru care se numeşte calendar iulian. El a stat la temelia calendarului nostru bisericesc, operă a astronomilor alexandrini.
Calendarul iulian rămânea în urmă faţă de cel astronomic cu o zi şi o noapte o dată la trei sute de ani, dar înţelepţii alexandrini nu s-au poticnit abandonându-l, ci s-au folosit cu pricepere de erorile lui pentru o concordanţă stabilă cu anul lunar, an ce stă la baza Pascaliei noastre vechi (Pascalia e un tabel ce conţine data Paştelui pe o durată lungă de ani). Anul lunar s-a dovedit a fi legat în veşnicie de cel iulian, o întârziere a unuia faţă de celălalt fiind imposibilă, întrucât echinocţiul de primăvară întârzie în mod egal în ambele cronologii. Oricine, analizând o Pascalie din Ceaslovul străbunicii, poate constata cum lunile pline pascale cad precis în toate datele indicate de calendarul iulian, dar nu coincid deloc cu cele ale calendarului catolic. Biserica apuseană a ţinut acelaşi calendar cu biserica de răsărit până la 1582, când papa Grigore al XIII-lea îl reformează, derutat de întârzierea anului solar faţă de cel iulian cu zece zile, deplasând zilele echinocţiului cu tot atâtea zile.
Sfinţii părinţi de la Niceea s-au plecat în faţa soluţiei propuse de învăţaţii alexandrini, statornicind legile de fixare a datei Paştelui, şi anume: duminica întâia după lună plină, ce urmează echinocţiului de primăvară.
Reporter: Înţeleg că vechiul nostru calendar bisericesc de până la 1924 a fost acelaşi cu cel de la Niceea, pentru care sfinţii părinţi au stabilit pentru întreaga creştinătate o Pascalie perpetuă.
D.C: Da, într-adevăr, e acelaşi calendar bisericesc, având la bază severe canoane apostolice; e acelaşi calendar pe care s-a copt minunat o istorie românească de jertfe şi de biruinţe, cârmuită de sfinţi voievozi şi vlădici. Acestora nu le-a trecut niciodată prin minte să „corecteze“ sărbătorile creştinătăţii ortodoxe nici măcar cu o secundă, darămite cu treisprezece zile, cum au făcut-o antihriştii secolului XX, după savante minciuni astronomice. Şi chiar când diferenţa era de zece zile, pe vremea când papa Grigore al XIII-lea îşi revizuia calendarul, nici un patriarh răsăritean nu a fost ispitit s-o facă, aceasta cu atât mai mult cu cât atunci toţi erau mistuiţi de un zel puternic apostolic în a aduna în mari tratate de mărturisire ortodoxă adevărurile de credinţă ce se deosebeau în mod irevocabil de învăţătura papistaşă (catolică). Dar a trebuit ca în anul 1924 să se împlinească Scripturile proorocului Daniel: «oamenii s-au încumetat să schimbe şi vremile» (Daniel, 7/25).
Reporter: Ce l-a determinat pe Mitropolitul primat de atunci, Miron Cristea, să încalce aceste restricţii canonice şi să impună un alt calendar bisericesc?
D.C.: La începutul secolului XX, şi mai cu seamă în anii ’20, în Grecia şi la Patriarhia Ecumenică din Constantinopol au apărut puternice curente seculariste, printre care şi intenţia de introducere samavolnică a calendarului gregorian (catolic). Acesta răspundea bine nevoilor moderne: afaceri, schimburi de capital şi alte activităţi laice, dar din punct de vedere liturgic era inutil şi chiar dăunător, întrucât era imposibil de a reconcilia calendarul gregorian cu Pascalia noastră ortodoxă. În urma unui congres „pan-ortodox“, întrunit în 1923 la Constantinopol, patriarhul de atunci, Meletie, propune acceptarea calendarului iulian „revizuit“, ce coincidea cu cel catolic pe o durată de până la anul 2800 şi «permitea să fie celebrate toate sărbătorile odată cu cei de alte confesiuni».
Abandonarea Pascaliei iuliene plasa acest congres sub osânda canonică cea mai dură: «toţi cei ce îndrăznesc a dezlega hotărârea Sfântului şi marelui Sinod adunat la Niceea pentru sfânta sărbătoare mântuitoare a Paştilor, să fie neîmpărtăşiţi şi lepădaţi de biserică de vor stărui împotrivindu-se mai sever celor bine dogmatisite» (Pidalion).
Primul care a sărit conştiincios să aplice aceste sfaturi propuse, dar nu impuse patriarhilor răsăriteni, a fost Miron Cristea. În cartea pastorală trimisă bisericilor în 1924, el sublinia nevoia „îndreptării“ calendarului bisericesc din pricina erorii de treisprezece zile faţă de cel astronomic: «Şi dacă această greşeală am lăsa-o neîndreptăţită multe, multe veacuri, atunci întârzierea ar putea ajunge de o sută treizeci de zile».
Iată cum toate neliniştile care i-au lăsat în pace timp de două veacuri pe atâţia patriarhi răsăriteni ajung să se îngrămădească deodată pe capul acestui vlădică de tristă amintire, ce-şi ia hotărârea să-şi decapiteze biserica de sfintele sărbători îndătinate: «…Vlădicii şi fruntaşii bisericii noastre româneşti s-au pus în înţelegere cu vlădicii tuturor bisericilor ortodoxe, aşa încât… Patriarhia de Constantinopol, apoi Biserica din Grecia, au făcut şi introdus în biserica lor îndreptarea încă în 10 martie, sârbii fac îndreptarea în octombrie (dar sârbii, din fericire, nu şi-au mai modificat calendarul, n.a.), iar bulgarii vor face ca noi (da, dar abia în 1968!, n.a.)».
Astfel se rostogoleau demonstrativ minciunile pe capetele bieţilor păstoriţi. De fapt, nici Patriarhia Rusă, nici cea a Ierusalimului şi nici Muntele de atunci al ortodoxiei, Athosul, nu şi-au schimbat calendarul, păstrând sărbătorile pe stilul vechi.
Deci, locurile consacrate ca cele mai sfinte focare de pelerinaj din toată creştinătatea răsăriteană şi-au păzit tezaurul de sărbători cereşti tot pe vechiul calendar, fără cârtirea celorlalţi nefericiţi patriarhi, subliniindu-se schisma cea mai adâncă din biserica dreptmăritoare.
E cutremurător să constaţi cum acest mitropolit lacom de diploma patriarhală pe care avea s-o primească meritoriu în următorul an de la scaunul din Constantinopol, de unde i s-a şi tras sminteala, trece ca un lepădat pe sfintele osteneli şi ofrande cultuale de secole ale domnitorilor români. E cunoscută dărnicia acestora, închinând din toată lipsa şi tot prisosul lor altarelor de la Ierusalim şi Athos, ocrotind crezul bazileilor creştini: „totul pentru Hristos“.
Şi pentru ca „râsu-plânsu“ să fie întreg, cităm ultimul argument „forte“ din amintita carte pastorală: «De acum, cu această îndreptare, noi numai la patruzeci de mii de ani trebuie să mai sărim o zi ca să rămânem îndatoraţi de anul natural». Cu alte cuvinte, ceea ce n-au reuşit să prevadă sfinţii părinţi de la Niceea acum 1600 de ani sărbătoriţi în Duminica a şaptea după Paşti, au „salvat“ la sfârşitul lumii un sobor de antihrişti, pentru patruzeci de mii de ani de neant.
Iar râsul s-a prefăcut în plâns.
E de prisos orice comentariu…
a consemnat Irina Tone
Articol preluat din ziarul „Realitatea Dâmboviţeană“, 10 iunie 1998
Reporter: Să reluăm firul subiectului nostru privind reforma calendarului abandonat în 1924 de către B.O.R. Credeţi că această temă (stil nou/stil vechi) mai poate fi azi o noţiune vitală?
D.C.: Da. Aşa cum arată azi lumea românească, grav avariată de invazia modelelor anti-creştineşti, e greu de crezut că tema calendarului bisericesc ar mai putea interesa pe cineva, dincolo de un nivel pur informaţional sau cultural, cu atât mai mult cu cât B.O.R. nici gând nu are «să se întoarcă cu faţa spre părinţi şi să-i întoarcă pe părinţi cu faţa spre ei» (Maleahi, 3/23-24).
Ori, trebuie să se înţeleagă că de mai bine de şaptezeci de ani neamul acesta nu mai are sărbători (Crăciun, Bobotează, Bunăvestire… etc.) decât pe hârtie; adică aceste sărbători sunt decalate cu treisprezece zile faţă de realitatea cosmică, cerească. Ce dureros şi anormal ar fi să sărbătorim o fiinţă iubită cu două săptămâni înainte, în absenţa ei, iar când ea ar veni anunţându-şi adevărata zi de naştere, să n-o luăm în seamă, motivând că avem altceva de făcut sau chiar de sărbătorit pe altcineva.
După acest secol pustiitor, românii trebuie din nou re-alfabetizaţi în rânduiala creştinească, în sensul propriu al termenului, începând de la semnul crucii, timpul sărbătorii, vremea postului, spovedanie, cuminecare şi, până la ultima literă, nemurirea sau nestricăciunea în trup şi în duh.
Dar iată că bunul Învăţător n-a întârziat să vină înaintea acestui popor cu toată învăţătura Sa (nu numai cu alfabetul), redându-i, lecţie cu lecţie, conştiinţa măririi de odinioară şi pregătindu-l pentru o strălucire de şapte ori mai mare pentru cei care cu asalt vor să treacă prin poarta românească în împărăţia veşnică a tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte.
Revenind la problema calendarului, chiar dacă Instituţia Bisericească acoperă această traumă printr-o grămadă de anateme şi oprelişti anti-canonice, totuşi Glasul lui Dumnezeu de deasupra Noului Ierusalim dezgroapă tot adevărul, ni-l restituie mângâietor spre tămăduirea acestei ţări atât de iubită şi frumos glorificată acolo, la Pucioasa: «Că biserica de pe pământ care poartă numele Meu, ortodoxia căreia i-am zis Eu două mii de ani mireasa Mea, s-a lepădat de Dumnezeu…. Că n-a fost de două mii de ani o mai mare schismă peste biserica Mea ca aceea care a fost acum şaptezeci de ani, când s-a împlinit Scriptura aceea care spune : „se vor încumeta să schimbe şi vremurile“».
Astfel, Cuvântul divin judecă această pagină de istorie nefastă prin atributele cele mai grave, schisma cea mai mare sau lepădarea de ortodoxia din părinţi. În favoarea acestui adevăr, vă citez opiniile unui teolog contemporan francez, părintele Patric Ranson, membru al Fraternităţii Ortodoxe „Sf. Grigorie Palama“ din Paris: «Nu e posibil să separăm astăzi problema calendarului de cea a ecumenismului. A fost schimbat numai pentru a uşura apropierea de heterodocşi (cei de alte confesiuni), nicidecum pentru motive astronomice, nici pentru motive de comoditate. Nimic nu ne interzice să avem un calendar civil pentru necesităţile vieţii cotidiene. Aşa cum Constantinopolul a fost cucerit în secolul XV printr-o poartă mică, lăsată deschisă în zidul cetăţii, putem spune azi că tocmai calendarul a fost mica poartă care a permis puterilor oculte să pună mâna pe patriarhia Constantinopolului. Se ştie azi cu certitudine că Meletios Metaxakis, care a hotărât schimbarea, şi patriahul Athenagora, care a impus aceasta, aparţineau acelor puteri oculte». Deci scopul subteran era ca Biserica Ortodoxă să fie pusă la masa celorlalte confesiuni doar ca o ramură printre multe altele, după aşa numita teorie protestantă a ramurilor: «Biserica lui Hristos nu există nicăieri; ortodoxia nu este decât o ramură a acesteia, printre multe altele».
Iată cum, prin adoptarea stilului nou, atâtea patriarhii răsăritene şi-au vândut dreptul de „întâi născut“ pentru o „fiertură ecumenică“, făcând inutil tot angajamentul din Synodikon-ul ortodoxiei: «Cum au văzut Profeţii, cum au predicat Apostolii, cum au dogmatizat Părinţii, cum a primit Biserica, tot astfel credem noi şi învăţăm pe alţii».
Când la altarul ortodox de la Betleem freamătă bucuria Ajunului de Crăciun, în ţară totul amuţeşte, sufletele, sătule de mâncare, de băutură, de colinde, ştiu că e Boboteaza. Astfel se scurg neputincios zilele, şi sfinţii nu mai au loc pe acest sfânt pământ!
Dar pentru mai-marii acelui timp, răspunzători de această lepădare, Cuvântul transmis de Dumnezeu la Pucioasa le rosteşte o judecată la care vor răspunde pentru atâta omenire pe care au dus-o la întuneric.
Reporter: Totuşi, data Paştelui e aceeaşi pentru întregul Răsărit. Este posibil, oare, un compromis între această dată şi restul sărbătorilor cu dată fixă, după calendarul gregorian, aşa cum îl face calendarul pe stil nou al B.O.R.?
D.C.: În ideea de a se salva unitatea ortodoxiei, s-a hotărât ca măcar data Paştelui cu toată perioada Penticostarului să fie comună tuturor patriarhiilor răsăritene. Le-a fost peste putinţă să strivească şi ziua Învierii Domnului, cu atât mai mult cu cât se ştie că ea se manifestă suprafiresc la Ierusalim în sâmbăta Paştelui ortodox, prin pogorârea minunată a Sfintei Lumini, însemnându-se de sus, din cer, adevărata sărbătoare, implicit adevăratul stil (stilul vechi), adevărata credinţă, cea dreptmăritoare. (Această minune nu are loc şi la data Paştelui catolic!)
Pe de altă parte, acest compromis pe care-l face calendarul reformat, de a împăca Pascalia veche cu calendarul catolic, a condus la două consecinţe inadmisibile în viaţa Bisericii, anume: ruperea ciclului liturgic de sărbători în sărbătorile Paştelui şi sărbători cu dată fixă, ţinute după moda apuseană de către partea schismatică a Bisericii de Răsărit. A doua consecinţă aberantă, vom vedea, mutilează pur şi simplu rânduiala postului sfinţilor apostoli Petru şi Pavel, întrucât atunci când Paştele cade între 20 şi 25 aprilie (stil vechi), postul sfinţilor apostoli este desfiinţat. Această strâmbătate o demască şi Cuvântul lui Dumnezeu: «că iată, postul sfinţilor apostoli pe stilul cel nou e de trei, patru zile, iar pe stilul românesc e de două, trei săptămâni». Dar dacă toate aceste scrupule teologice sună „în gol“ într-o biserică ruinată de un timp al apostaziei, timp al lepădării de credinţă, ce mai poţi aştepta de la o turmă risipită şi sfâşiată de lupi?
În celebra sa carte „Datinile şi credinţele românilor“, Elena Voronca culegea de la ţăranii de acum o sută de ani înţelepciunea lor, şi toţi ştiau că sfârşitul lumii va fi în anul 2000, precizând în plus că unul din cei patru stâlpi ai Bisericii (posturile ortodoxe) va fi atunci dărâmat!… Iată vremea!!!
Reporter: Cum au primit credincioşii vremii stilul nou?
D.C.: Mutarea sărbătorilor bisericeşti a adus multă vrajbă şi dezbinare în primul rînd în interiorul Bisericii. În Grecia, spre exemplu, o mulţime de creştini au refuzat noul calendar. Statul i-a persecutat cu o mare violenţă, ca de altfel şi Biserica oficială, care le-a luat lăcaşurile de cult şi a cerut arestarea preoţilor vechi-calendarişti. Atunci a avut loc o mare minune la sărbătoarea Crucii, pe care aceşti creştini voiau să o serbeze la data tradiţională, ceea ce le-a fost interzis. În 1925, în ajunul Înălţării preacinstitei şi de viaţă dătătoarei Cruci a Mântuitorului, s-a slujit privegherea la biserica „Sf. Ioan Teologul“, situată lângă Atena. La ora 9.00 seara, în biserică şi în jurul ei se aflau peste două mii de credincioşi, pentru că rămăseseră prea puţine biserici adevărate, deschise de către autorităţi. La ora 23.30, pe cer, deasupra bisericii, a început să se contureze o cruce luminoasă strălucind puternic. «Lumina care emana de la cruce nu numai că a iluminat biserica, ci în razele ei stelele de pe cerul fără nori au pălit, iar curtea bisericii s-a umplut de o lumină palpabilă. Crucea avea forma unei cruci bizantine, cu bara de jos înclinată. După un timp crucea a început să se înalţe încet pe verticală, ca şi atunci când preotul înalţă crucea la ceremonia Înălţării Crucii în biserică. După ce s-a înălţat drept în sus, crucea a dispărut treptat. Soldaţii veniţi să-i aresteze pe creştini se opriră înmărmuriţi şi unii din ei, văzând minunea, s-au călugărit…» (Relatare a martorilor oculari).
La noi în ţară, începând din 1924 până în 1989, autorităţile civile şi Biserica i-au prigonit în repetate rânduri pe credincioşi. Poliţia sosea de obicei în timpul slujbelor cu intenţia de a-l aresta pe preot şi în acest timp urmau numeroase ciocniri soldate cu morţi şi răniţi, întrucât creştinii căutau să-şi apere păstorii. Către 1940 autorităţile distruseseră toate bisericile de stil vechi. Prin anii ’50 au fost restabilite aproape toate bisericile dărâmate. Cea mai importantă a fost mănăstirea Slătioara, care slujeşte în prezent ca centru duhovnicesc şi administrativ al Bisericii de stil vechi. În 1955 un episcop al Bisericii oficiale, pensionat, fostul secretar al Sinodului, Galaction Cordun, după o confesiune publică s-a întors la calendarul Părinţilor. Dorind să-şi reglementeze situaţia, au fost alipiţi în 1979 la Sinodul calendariştilor din Grecia, condus pe atunci de mitropolitul Kallistos.
Episcopul Galaction s-a îngrijit de hirotonirea unui şir de preoţi şi de sfinţirea ca episcopi a următorilor preoţi: Evloghie, Meftodie, şi Glicherie. Episcopul Evloghie Oţa a recunoscut-o pe fecioara Virginia de la Pucioasa ca fiind purtătoarea unei mari misiuni, prin care Domnul avea să-ªi anunţe şi să-Şi pregătească slava venirii Lui pe pământ.
Reporter: Care este azi poziţia oficială a B.O.R. faţă de românii care continuă să-şi ţină sărbătorile pe vechiul calendar?
D.C.: Sunt etichetaţi ca stilişti sau anti-calendarişti sau, şi mai grav, incriminaţi ca mişcare schismatică şi chiar eretică. Dar, mai degrabă, acestea sunt maniere torţionare, moştenite din vremurile roşii, decât dreaptă aplecare spre adevăr. Căci, citându-l pe părintele Patric Ranson: «nu e posibil să dăm o valoare relativă credinţei. Credinţa noastră nu se discută; ea se mărturiseşte. Ea nu e proprietatea noastră; ea a fost revelată şi este absolută». La fel am spune azi: legea noastră românească nu se cârteşte, ci se trăieşte şi se mărturiseşte prin sfinţenie.
Dar ce să mai spunem de duhovnicii şi teologii noştri cei mai căutaţi, care şi acum, în vremea întunericului de afară, „strecoară ţânţarul şi înghit cămila“, susţinând cu sminteală că nu Biserica face calendarul, ci acesta e alcătuit de specialiştii astronomi?! N-au priceput nimic din doctorate despre sensul eshatologic al timpului, cum că Universul are tot timpul prefigurat în el, de la Facere: «şi a fost seară şi a fost dimineaţă , ziua întîi… şi a fost seară şi a fost dimineaţă, ziua a doua…». Iată măsura facerii! Iar acesta e timp sfinţit, liturgic, un timp al mântuirii, al plinătăţii totale, din care nu se poate scoate nimic, nici o fărâmă de secundă!… Se poate însă scoate «partea lor din pomul vieţii şi din cetatea sfântă, despre care se scrie în Cartea aceasta» (Apocalipsa, 22/19) dacă nu vor îndrepta calendarul aşa cum l-au moştenit!!!
Dar iată că Domnul după şaptezeci de ani reaşează răspicat sărbătorile de altădată, în hrisovul Mănăstirii Noul Ierusalim, prin arhiereul Său: «să respecte legea canonică, bisericească, în stilul românesc şi ortodox străvechi».
Reporter: Cum au primit ţăranii, creştinii vremii, această reformă?
D.C.: Pentru ca cititorii să înţeleagă că nu s-a umblat doar aritmetic la un şir de cifre din care s-au scăzut treisprezece zile, ci la o rânduială cosmică, voi reda câteva citate din înţelepciunea minunată a creştinului din acea vreme, deoarece reacţiile cele mai dârze şi dramatice au venit din lumea satului românesc. Pentru că, ceea ce învăţaţii vremii au refuzat să apere, îmbătaţi de noile curente apusene, au făcut-o în schimb ţăranii, cu paharele de untdelemn goale, ca adevăraţi mărturisitori temători de Dumnezeu.
Iată, spre exemplu, ce consemna etnologul Ernest Bernea în eseul său „Timpul la ţăranul român“ (1941): «Acolo unde ţăranul a refuzat să mai intre în biserică, acolo unde preotul a fost bătut, acolo unde legături de rudenie s-au rupt, acolo unde întreaga viaţă spirituală a satului s-a spart, nu mai poate fi vorba de un fapt divers şi nici măcar de unul politic, oricât de puternic ar fi. Dacă în urma reformei calendarului a apărut stilismul ca o nouă sectă, dacă oamenii şi-au lăsat bărbi şi au început o altă viaţă în afara comunităţii spirituale a Bisericii neamului, se înţelege că s-a petrecut un lucru de mare adâncime, că frământările au fost dureroase şi sufleteşti».
Cităm din răspunsurile lor, din acelaşi eseu: «De acum oamenii s-au stricat. De când cu stilul nou, şi Dumnezeu S-a întors cu dosul şi nu mai dă ploaie… Înainte grâul era tot un schic».*
«Nu mă dau, măcar să mă ucidă. Să ieie cuţâtul să mă taie, dar pi nou nu mă dau. Pi ce am apucat, pi aia ţân; ţân legea creştinească.»
Unii deosebeau calendarul civil de cel tradiţional: «lasă călindarul să meargă aşa, dar zilele să hie cum le-o lăsat Domnul nostru Hristos».
Iată că ceea ce teologii consideră a fi atitudine retrogradă, era în fapt cuminţenie de duh şi o adâncă înţelegere: «eu în Sfânta Cruce cred, în Evanghelie cred, da în stea, nu. Cum să credem noi în legea diavolească (stilul nou – n.a.) şi nu într-a lui Hristos?».
Ţăranul creştin a priceput totul, ca un sfânt! A priceput că «la început a fost înţelepciunea şi apoi s-a făcut lumina, şi după ce a făcut Domnul cerul şi pământul, s-a făcut, în ziua a patra, soarele şi luna, luminătorii zilei şi ai nopţii» (Extras din Cuvântul lui Dumnezeu, 27 mai/9 iunie 1994).
Ţinerea sărbătorilor pe stil nou a fost prevestită de mulţi ca aducătoare de boli, de secetă şi de lipsuri, fapt adeverit de cei şaptezeci de ani de când am fost pârjoliţi într-una, aşa încât azi ne prezentăm atât de traumatizaţi spiritual, cum n-am fost niciodată de când fiinţăm ca neam şi «de şaptezeci de ani şi mai bine, se mănâncă român pe român, se omoară frate pe frate şi sunt răi până şi săracii» (Extras din Cartea Cuvântul lui Dumnezeu, 15/28 noiembrie 1997).
Iată alte argumente grăitoare, de mare adâncime: «poţi dumneata schimba calendarul cât vrei, dar zilele rămân tot acolo…», sau, cum ar spune sfântul Maxim Mărturisitorul: «Dumnezeu are timpul în El» (nu în buzunarele astronomilor).
«Stilul vechi e ăl bun; pomii tot pi vechi înfrunzăsc şi înflorăsc, şi pi nou nu vre; cucu cântă pi vechi, da pi nou nu s-aude. Şi cucu aiesta n-o învăţat la şcoală, şi, vezi, el înţelege; se vede că-i dă înţelegere Dumnezeu… Dar noi îl ţinem şi pi nou; ce să-i faci? Vrai, nu vrai, înhamă şi hai!»
«Când vine o sărbătoare, Dumnezeu îi face semne omului; numai cine n-are credinţă nu le vede, omul păcătos». Sau «fără calendar ce ne-am face? Calendarul ne rostuieşte lucrul şi viaţa.»
Iar concluzia pe care o trage etnologul este aceea că reforma a prăpădit întreaga viaţă spirituală a satului, producând rupturi şi drame fără putinţă de reparat.
Rostiri frumoase şi simple aşa cum este adevărul, însă teologii de atunci şi de azi le-au răstălmăcit înhămând un neam întreg la acest car apocaliptic ce duce cu el lepădarea de credinţă şi urâciunea pustiirii.
«Vrai, nu vrai, înhamă şi hai!…»
Pământul plămădit cu sânge şi cu sudoare de martiri
azi se cutremură şi plânge împresurat de zbiri.
Azi Sfinţii iubitori de Ţară se roagă jalnic lui Hristos
Să izbăvească de ocară pe neamul nostru credincios.
Părinţilor cu suflet mare, păstorilor duhovniceşti,
Mai arătaţi-vă o dată la scaunele vlădiceşti!
Sfântul Ioan Iacob Românul
Notă:
*Pe vremuri, grâul înfrăţea de jos mai multe spice, iar acum are un singur spic (schic!) în vârf. (n.a.)
a consemnat Irina Tone
Articol preluat din ziarul„Realitatea Dâmboviţeană“, 6 iulie 1998