Capitolul 1: Facerea lumii

Zidirea omului; grădina raiului

Prima dată am venit şi am făcut om şi tot ce se vede şi am pus o hotărâre să o păzească, să fie bine de el şi de toţi urmaşii lui, şi au greşit.

Dumnezeu, de la început, de când a zidit acest pământ, a numărat primul om, pe Adam. Fericit cine va fi la sfârşit numărat…

… Copiii Mei, Dumnezeu când l-a făcut pe om, cu multă grijă l-a făcut din ţărână, cum ai face o păpuşă din pământ şi din apă şi din înţelepciune. I-a suflat apoi: „Fuuu!“, suflare de viaţă, şi nu i-a pus Dumnezeu nici sticluţă de gât, nici ţigară în gură, ci l-a înzestrat cu înţelepciune, cu frumuseţe, cu fel de fel de daruri.

Când Dumnezeu a făcut cerul şi pământul, lumina, şi ziua, şi noaptea, şi tăria cerului, şi hotar apelor, şi uscatul pe care l-a numit pământ, şi iarba verde cu sămânţă în ea, şi pomii cei cu rod după neamul lor, şi soarele, şi luna spre luminarea zilei şi a nopţii şi spre semnele anotimpurilor, şi stelele ca să lumineze pe pământ, şi toate vietăţile de pe pământ şi din ape, şi păsările ca să zboare pe pământ şi pe întinsul cerului, şi peştii, şi dobitoacele toate, şi târâtoarele, şi tot ce a făcut Dumnezeu la început, a văzut Dumnezeu că este bine tot ce a făcut, şi apoi l-a făcut Dumnezeu pe om ca să aibă stăpânire peste pământ, peste peşti, peste păsări, peste dobitoace şi peste toate jivinele care se târăsc pe pământ. L-a făcut Dumnezeu pe om, bărbat şi femeie, şi a privit Dumnezeu la toate câte făcuse şi erau bune foarte, iar omul nu cunoştea decât binele pe care îl făcuse Dumnezeu, şi i-a spus Dumnezeu omului ce este bine, i-a spus să se ferească de rău. A zidit Dumnezeu grădina Edenului pentru om, şi l-a luat pe Adam şi l-a pus în grădină ca s-o lucreze şi s-o păzească, şi i-a poruncit lui Adam, zicând: «Din toţi pomii grădinii vei mânca, dar din pomul cunoştinţei binelui şi a răului să nu mănânci, fiindcă în ziua când vei mânca din el, vei muri». Şi apoi a făcut Domnul ajutor omului pe potriva omului, căci Adam pusese nume la toate vieţuitoarele pe câte le făcuse Domnul, şi Domnul Se uita la Adam să vadă cum le va numi pe fiecare, căci de la început a lăsat Dumnezeu voia liberă peste om. Şi nu a aflat Adam ajutor pe potriva lui din toate vieţuitoarele la care le pusese el nume, şi atunci Dumnezeu a pus somn peste Adam şi l-a adormit şi a luat din el pe femeie şi-a adus-o la el ca să-i pună nume. Şi atunci a zis Adam: «Aceasta se va chema femeie, căci din bărbat a fost luată, şi pentru aceasta va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup». Aşa a grăit Adam după ce Dumnezeu a făcut-o pe femeie din una din coastele lui Adam. Şi iată, Adam avea de tată şi de mamă pe Dumnezeu, şi a spus: «Va lăsa omul pe tatăl şi pe mama sa şi se va alipi cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup».

Fiilor, fiilor, Adam şi-a luat voia liberă încă de la început, după ce Dumnezeu l-a făcut. Atunci nu era decât binele şi omul pe care l-a făcut Dumnezeu ca să stăpânească peste toate câte erau făcute. Omul a născut din el răul, a născut din el nesupunerea şi neascultarea, şi omul nu s-a supus lui Dumnezeu, şi apoi s-a pierdut din Dumnezeu. Şi după ce a căzut binele din om, omul a înlocuit binele din el cu semeţia de sine încă de la început, poporul Meu. O, Israele, încă de la început s-a despărţit omul de Dumnezeu şi s-a alipit cu femeia sa şi au fost amândoi un trup. Tot omul se iubeşte pe sine şi pe femeia sa, şi femeia se iubeşte pe sine şi pe bărbatul ei, şi nimeni nu mai iubeşte pe Dumnezeu, căci omul a zis încă de la început că va lăsa pe Dumnezeu şi se va alipi bărbat şi femeie şi vor fi un trup. N-a crezut omul în Mine ca să asculte ce i-am spus şi să nu facă ceea ce i-am poruncit să nu facă. Aceasta a fost singura poruncă pe care am pus-o peste om: să nu mănânce bine şi rău, că nu poate omul să slujească şi lui Dumnezeu şi diavolului. Iar când am venit cu poruncile peste oamenii căzuţi, cea dintâi între porunci aşa a fost: «Să iubeşti, omule, pe Dumnezeu din toată inima, şi cugetul, şi virtutea, şi sufletul tău», căci cine nu iubeşte pe Dumnezeu, nu are iubire din Dumnezeu, nu are iubire. Unul ca acela are iubire de sine, are semeţie de sine, are iubire fără Dumnezeu, aşa cum a avut şi omul cel de la început.

O, Fiule ceresc, născut din mine, Tu ai luat pământ în mâini după ce ai făcut cerul şi pământul, şi Te-ai uitat la Tine şi ai făcut chipul Tău din pământ şi i-ai dat asemănarea Ta, şi apoi i-ai dat şi duh din Duhul Tău, şi din chipul cel făcut de Tine din pământ ai făcut fiinţă vie, suflând duh din Duhul Tău peste el şi în el, şi l-ai numit om după chipul şi asemănarea Ta, şi după aceea ai luat o mână de carne din trupul cel îndumnezeit de Tine cu duh şi cu suflare de viaţă, şi ai făcut-o pe femeie ca să fie de ajutor omului, şi din neamul femeilor m-ai luat pe mine ca să-Ţi fiu de ajutor acum când Te-ai coborât la oameni ca să-i sui înapoi la cer, căci omul este lucrarea Ta cea dintru început. Cine înţelege ce este acel cuvânt al Tău când ai spus să faci ajutor omului pe potriva lui? Femeia trebuia să ajute pe om pentru ridicarea omului înapoi în cer, în Eden, în împărăţia lui Dumnezeu, la plinirea vremii împărăţiei lui Dumnezeu, iar eu, Fiule scump, am împlinit acel cuvânt al Tău şi Ţi-am fost Ţie ajutor pe potrivă pentru salvarea omului pierdut din împărăţia Ta, din împărăţia lui, şi să-i dai înapoi împărăţia şi să fie împărat, şi să fie, căci împărat este cel ce este.

Adam a pus nume la toate vieţuitoarele cu suflare de viaţă în ele, dar n-a găsit dintre ele ajutor pe potriva lui, căci mai apoi, omul cel ieşit din om punea înaintea Ta animale spre jertfă de împăcare, dar omul nu s-a sculat din cădere, căci nu era pe potriva lui acest ajutor prin animalele jertfite, şi a venit ajutorul prin femeie, aşa cum a fost cuvântul Tău, Fiule, Dumnezeule şi Cuvântule, Tu, Care lucrezi la sfârşit ca şi la început. Şi ai venit Tu, simbolul omului cel nou, Cel în cer născut şi din cer născut prin Fecioară. Ai venit, Fiule şi Mire al meu, şi ai lăsat pe Tatăl Tău şi Te-ai unit cu mine şi ai fost în trupul meu. Un trup cu mine Te-ai făcut, ca să ieşi apoi pârgă nouă şi începătură a omului nou, om născut, nu om făcut, ca să-i răscumperi pe cei născuţi, născuţi din oamenii cei doi, din Adam şi din femeia sa, şi să ajungi cu omul până la lucrarea Ta cea dintâi peste care îl pusesei împărat pe om.

Lucrarea Ta este mare şi lungă, Fiule, ca şi răbdarea Ta. O, de ar fi omul ochi şi urechi în jurul lucrării Tale de mântuire a omului!

L-am zidit din lut pe om, şi suflarea Mea peste el a făcut din el fiinţă vie. Am suflat peste lutul pe care l-am făcut cu mâna Mea după chipul Meu, şi i-am dat suflet viu, şi l-am numit om, şi l-am iubit, şi i-am dat în dar tot ce am creat, şi l-am învăţat să Mă asculte ca pe Cel ce l-a făcut pe el ca să fie. I-am dat voinţă liberă, ca să poată iubi nestricăciunea, ca să poată iubi pe Creatorul său, că Eu am nevoie de iubire de la om. Cel ce nu este liber cu voinţa, acela nu are iubirea lui. I-am dat voinţa liberă ca să Mă iubească, de aceea i-am dat, şi apoi l-am învăţat şi i-am spus: «Din toţi pomii raiului poţi să mănânci, dar din pomul cunoaşterii lui Dumnezeu să nu iei, ca să nu mori, ca să nu te ridici peste Dumnezeu, Care pe toate le cunoaşte».

Când l-am făcut pe om, Mi s-a părut cea mai lungă zi a lucrului Meu, căci l-am făcut cu cuvântul şi cu mâna. Cea mai lungă zi de dragoste, iar după această zi am obosit şi M-am odihnit de oboseală, că am lucrat cu mâna cuvântul pe care l-am rostit spre împlinire. O, lungă Mi-a fost aşteptarea pentru om, căci omul a murit apoi din pricina semeţiei. În ziua când s-a semeţit, a murit omul, şi Eu am aşteptat ziua învierii omului, şi omul n-a mai înviat, şi a tot murit. Am dat să-l înviez pe om cu preţ de sânge, dar n-a înviat omul. Atunci am zis: «Iată, vin să fac voia Ta, Tată, căci în sulul cărţii este scris de Mine să vin şi să-l înviez pe om cu preţul sângelui Meu».

Eu am fost Omul după al Cărui model M-am uitat ca să-l fac pe omul cel întâi zidit. Eu am fost Omul Care este, Care are viaţă veşnică în Sine, şi tot aşa l-am făcut şi pe om, dar l-am făcut din lut cu mâna Mea, şi când am suflat peste lucrarea Mea, ea s-a făcut în omul cel zidit vene şi sânge, viaţă din viaţa Mea, căci viaţa Mea este veşnică, iar veşnicia este fără de început şi fără de sfârşit.

La începutul omului, Eu şi cu Fiul Meu am făcut omului grădină de rai. Nu ştiam ce să-i mai facem omului ca să rămână el bucuria Noastră. Eu şi cu Fiul Meu Ne bucuram de om, dar omul cel zidit de Fiul Meu după sfatul Nostru, omul s-a bucurat de trupul său şi a uitat de Dumnezeu, de la Care avea trup, şi suflet în trup. Omul cel întâi zidit a fost lucrat de Dumnezeu om desăvârşit, şi pruncia n-a cunoscut-o, deşi avea un Tată, un Creator, un Stăpân în el, căci sufletul din el era din Dumnezeu, şi omul s-a semeţit, şi a ieşit din rai. Atunci am zis Fiului Meu: «Du-Te, Fiule, că e lungă vremea de când Ne uităm să-l zărim pe om întorcându-se singur. Du-Te, tată, şi învaţă-l pe om suferinţa, nu fericirea. Du-Te, Fiule, că fericirea îl face pe om să Ne uite, tată. Du-Te, şi să Te întorci la Mine cu omul pe umeri, că omul e munca Noastră, şi e ziua Noastră, căci cu mare dragoste am pus Eu dragostea Mea în mâna Ta când ai luat pământ în mână şi ai făcut trupul omului uitându-Te la Tine, Fiule scump. Apoi am zis să suflăm din Noi peste el suflet, şi ai intrat suflet în trupul cel zidit de mâna Ta, că Tu ai ascultat de Mine, tată, când am zis să-Ţi dau în dar omul şi să avem om după chipul şi după asemănarea Noastră».

Tatăl Meu Mă ţinea învelit în slavă mai înainte de întemeierea lumii. Mă iubea ca pe unicul Său Fiu, şi toate ale Lui, ale Mele erau. Apoi M-a pus Tatăl să fac lumea, şi am făcut-o; numai cu cuvântul am făcut-o, căci la început era Cuvântul, şi Eu eram Cuvântul, şi una cu Tatăl eram, şi Mi-a zis Tatăl să-l fac pe om, şi l-am făcut, cu mâna l-am făcut, şi am suflat peste el Duhul Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, şi omul cel zidit din pământ s-a sculat pe picioare şi s-a făcut om viu. Eu şi cu Tatăl Ne-am odihnit apoi de această fericire cu care Eu l-am lucrat pe om şi l-am făcut viu. M-am odihnit în iubirea Mea cea pentru om. I-am dat apoi omului stăpânire peste toate vietăţile care au în ele suflet viu, şi Mă bucuram de om dându-i bucurii. Apoi, i-am făcut lui grădină de Eden şi l-am pus în ea ca să-l bucur cu desfătările ei cereşti. Şi ca să nu-l fac rob fără de voie, am pus în rai pomul oprit, pomul morţii, din care i-am spus omului să nu mănânce, ca să nu moară. Fructul păcatului, i-am spus omului să nu mănânce din el, căci roadele lui sunt spre moarte, şi omul se desparte de Dumnezeu pentru fructul păcatului, dar i-am spus omului să nu mănânce din el. Roadele lui par dulci, dar aduc moarte peste om, aduc despărţire de Dumnezeu. Aşa a uitat omul că el este templu al lui Dumnezeu şi al Duhului lui Dumnezeu. Omul cel întâi zidit după ce a mâncat din pomul păcatului s-a şi ascuns de Mine, căci păcatul ascunde pe om de la faţa Mea. Cel ce nu mai are pe Dumnezeu în el, acela se ascunde pentru păcat, căci cine dintre oameni ar păcătui fiind Eu înaintea lui? Eu nu se poate să ascund pe om dinaintea Mea, dar aceasta o face omul, căci omul, prin păcat se ascunde de Dumnezeu şi se aşează în sine pe drum străin de calea vieţii lui, dar Tatăl Savaot Mă trimite după om, şi Eu vin să-l strig ca să-Mi răspundă.

O, lucrul mâinilor Mele, opreşte-te din calea ta şi ascultă-Mi strigarea! Fiii tăi sunt până azi, iar strigătul Meu cuprinde timpul, de la facerea ta şi până azi, şi te strigă.

Iată lucrul tainelor cereşti în fiinţa ta, omule, iar Eu cu mângâierile Mele te îmbiu şi te hrănesc din gura Mea, din sânul Meu, ca mama pe pruncul ei, iar tu să prinzi viaţă, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, Îmi prind cu mâna marama şi îţi şterg cu ea ochii, ca să vezi ca din cer. Nu mai fac tină din pământ şi din scuipat ca să te ung la ochi. Te şterg cu marama Mea, atinsă mereu de Sângele Meu cel din cer, care curge pentru spălarea ta, de două mii de ani. Pătrunde-Mi taina, omule, ca să Mă vezi cum sunt, şi să te faci după chipul şi asemănarea Mea, şi să se vadă şi din cer şi de pe pământ că tu Mă ai aşa cum sunt Eu, purtându-Mă în tine.

Din nou poposesc pe pământ cu oamenii, iar haina Mea este cuvântul, şi haina e multă, căci cuvântul e mult, iar Eu Mă acopăr cu slava lui. Pătrunde-Mi taina, omule, ca să Mă vezi în mijlocul cuvântului, căci în calea ta Mă aşez îmbrăcat în haina slavei cuvântului Meu pe deasupra trupului Meu cel ceresc. Mai mare este lucrarea Mea de acum cu omul decât cea de atunci, pentru că Eu M-am dus la Tatăl acum două mii de ani, ca să vin apoi cu El, şi Eu sunt în Tatăl, şi Tatăl este în Mine, şi suntem îmbrăcaţi în cuvânt.

Vino la Tatăl, omule! Tu eşti casa lui Dumnezeu, dar dă-te înapoi lui Dumnezeu. Vin după tine din cer şi frâng pâine şi îţi dau, şi îţi torn vin şi îţi dau, şi Mă fac locaş de odihnă pentru tine. Am poposit cu cei din cer în grădina Mea cea de la începutul omului. Pătrunde-Mi venirea, omule, şi lasă-te pătruns de ea şi învaţă de la Mine faţa Mea în tine. Fă-te frumos pentru Mine, că Eu când te-am făcut întâi, te-am făcut frumos ca şi pe Mine, şi nu-ţi mai trebuia nici o slavă. Acum cauţi mereu şi nu mai găseşti, căci cel ce pierde slava cea din cer, acela umblă gol şi dă să se învelească precum omul cel de la început după ce a păcătuit a dat să se învelească.

O, Mi-e tare dor de om! O, fiilor micuţi de la ieslea cuvântului Meu, o, fiilor scumpi, Mi-e dor de om, Mi-e dor să-l zidesc pe om aşa cum v-am zidit pe voi. O, copilaşi dulci, Mă plâng vouă de atâta vreme, dar azi Mă plâng şi omului care Mă umple de rane. Mă dor toate mădularele, tot trupul Mă doare. Mă doare trupul din cap până în picioare, căci omul păcătuieşte cu tot trupul lui şi cade mereu, şi cade prin simţuri şi îşi face simţurile poartă pentru păcat, şi omul cade prin simţuri. Aceste porţi dau drumul înăuntrul omului duşmanilor lui, duşmanilor vieţii şi ai veşniciei omului.

Nu mai pot, omule strivit de păcat. Mă dor păcatele tale, Mă doare trupul pentru tine. De două mii de ani Mă doare. Am rămas cu ranele pe trup, şi ele Mă dor de atunci şi până azi, şi îţi spun plângând: Mă doare! Iată de ce Mi-e dor de tine, omule. Mi-e dor să vii la Mine ca să nu Mă mai doară pentru tine. Îl doare pe Dumnezeu de la păcatele tale. Duhul cărnii nu doare, dar doare trupul cărnii, şi Îl doare pe Dumnezeu trupul pentru tine. Iată de ce Mi-e dor de tine, omule. Vin după tine cu grădina raiului, ca să te aşez în ea, căci pomul morţii nu mai este în rai, şi este cu tine de şapte mii de ani, şi tu te-ai făcut pom al morţii cea din rai. Lasă fructul păcatului şi bea din fructul vieţii veşnice, ca să te fac om cu duh dătător de viaţă, ca şi pe Mine. Aşează-ţi făptura după chipul şi asemănarea Mea şi nu mai lua din lume, că lumea nu e Dumnezeu, şi este durerea Mea şi a ta. Ia din cer, că vin după tine cu grădina raiului, ca să ţi-o dau iar. Suspin după tine, şi suspinul Meu e adânc fără fund, căci golul din Mine este omul. Sunt gol de om. Mă doare golul Meu după om, după casa Mea Mă doare. N-am casă, omule, dar nici tu nu ai. Hai să ne fim casă unul altuia şi ogor de lucru unul altuia. Hai, că timpul s-a scurs, şi timp nu mai este. Sună din trâmbiţă îngerul venirii Mele, şi timp nu mai este, şi a venit vremea nunţii veşnice şi Tatăl Îmi face nuntă şi Îmi dă mireasă dulce şi Îmi şterge lacrima, căci sunt Fiul Lui Cel iubit, întru Care Tatăl a binevoit. Amin, amin, amin.

Eu sunt Cel ce sunt, şi lucrarea Mea este cuvântul, iar Duhul Meu este adevărul. M-am făcut trup şi M-am sălăşluit între oameni, şi apoi M-am dus la Tatăl Savaot, ca să pot veni din cer pe pământ după ce M-am făcut trup din Fecioara în care M-am întrupat de la Duhul Sfânt. Trupul Meu lucrează ca şi trupul omului, fiindcă pe om l-am făcut ca şi pe Mine. Mâna Mea l-a lucrat pe om, şi mişcarea ei i-a întocmit trupul din pământ, iar Duhul Meu, suflând peste el, i-a dat sufletul şi l-a făcut om cu suflet viu, fiindcă Duhul Meu este dătător de viaţă. Aceasta este lucrarea Mea, să dau viaţă omului, căci întru Mine este viaţa. Amin.

Ce frumoasă a fost Boboteaza pământului când el a ieşit din ape şi l-a primit pe el pe om, pe toate câte au fost făcute pentru om, şi pe om apoi, ca să stăpânească el cu iubire peste cele ce s-au făcut din iubirea Mea, la cuvântul Meu, pentru om. Eu pentru om am făcut atâta facere, atâta frumuseţe, atâta armonie care aşteaptă după om să-i dea grai, să-i dea soartă, să-i dea om desăvârşit, ca să se bucure facerea de omul pentru care ea a fost făcută.

Cerul şi pământul, şi după aceea toată facerea de pe ele, toată frumuseţea, toată viaţa, şi ele au prins viaţă, şi viaţa s-a ivit şi a grăit când omul a fost aşezat pe pământ după ce Dumnezeu l-a făcut pe el. Pământul le-a dat trup la toate, iar cerul le-a dat viaţă şi le-a dat soartă. Cerul şi pământul, şi pentru ele, omul. Amin. Omul, şi pentru el, cerul şi pământul. Amin, amin, amin.

Am făcut omul după chipul şi asemănarea Mea când l-am făcut. M-am uitat la Mine, omule, când l-am făcut pe om. Precum se uită un meşter în oglindă ca să-şi facă chipul, aşa M-am uitat Eu la Mine când l-am făcut pe om. Am suflat apoi din Mine duh de viaţă peste el, şi aşa l-a făcut Dumnezeu pe om după chipul şi asemănarea Sa.

Vin din cer pe pământ ca să-l trec pe om de la moarte la viaţă, că nu are cine să-l înveţe pe om viaţa şi calea ei şi adevărul ei.

Lucrarea Mea este omul, poporul Meu. Lucrarea Mea este să-l duc pe om înapoi la Tatăl. Nu pot să fac această lucrare fără ajutor de la om, poporul Meu. O, te-am rugat mult, şi mereu cu lacrimi te-am rugat să ai tu grijă mare de coborârea Mea cuvânt pe pământ şi să Mă ajuţi, căci Eu ţi-am spus ţie că nu Eu, ci omul trebuie să vină. Pe om îl aşteaptă toată făptura, nu pe Mine, căci Eu sunt, dar omul nu este. O, nu vrea omul să înveţe să fie, să ia de la Mine viaţă şi s-o pună peste el omul şi să creadă că poate să facă voia Mea. Nimic nu-i este cu neputinţă omului dacă el vrea să creadă că Eu pot. Pot, dar nu fără om. Pot tot ce am de putut, dar prin om cu credinţă fără de măsură, şi tot aşa şi umilinţa lui.

Eu pe om pentru Mine l-am făcut. L-am făcut şi i-am dat viaţă, şi apoi i-am spus s-o lucreze şi s-o păzească, şi ca să Mă pot odihni cu iubirea Mea în om, în casa Mea, poporul Meu. I-am spus, când l-am făcut, să aibă viaţă cu ascultare, că asta înseamnă să Mă iubească omul pe Mine; pe Mine şi nu pe sine.

I-am dat omului viaţă după ce l-am făcut. Am deschis gura şi am suflat peste el, şi el a luat viaţă, a luat suflet, şi i-am spus să lucreze şi să păzească viaţa pe care i-am dat-o şi să asculte aşa cum i-am spus. El însă de la început a luat în sine duhul neascultării, potrivnicul lui Dumnezeu, şi apoi omul nu a mai putut să Mă iubească pe Mine, nu şi-a mai lucrat, nu şi-a mai păstrat viaţa. Eu i-am dat viaţă şi i-am dat-o să fie frumoasă şi să asculte voia Mea şi să Mă iubească, fiindcă Eu nu de altceva l-am făcut.

O, omule, durerea Mea! Dacă Eu îţi dau viaţă atunci când tu te naşti din om din voia omului, tu ar fi atunci să creşti, şi apoi să Mă cunoşti prin făpturi şi să cauţi să asculţi de cineva care ştie de la Dumnezeu ce este viaţa, de unde vine ea, ce face ea, ce face casa ei, şi apoi să te faci ascultător de Cel ce dă viaţă, că aşa înseamnă iubirea Mea în tine, omule fără ştiinţă din cer. Ferice celui ce, auzindu-Mă, se deschide şi îşi câştigă viaţa, căci viaţa omului este pierdută încă de pe când el a făcut pasul neascultării cu gândul şi cu cuvântul lui, şi apoi cu fapta lui.

O, e mare taină cuvântul lui Dumnezeu care spune că a făcut lucrul Său bărbat şi femeie şi l-a numit om, şi l-a numit viaţă. O, s-a despărţit omul de fericirea Mea în el şi de fericirea lui în Mine. Eu eram fericirea lui, iar el era fericirea Mea, şi apoi el n-a mai ascultat de cuvântul cel pentru viaţă ca să şi-o lucreze şi ca să şi-o păzească şi ca să aibă Dumnezeu Făcătorul unde să-Şi plece capul Său spre odihna Sa. Nici omul nu mai are odihnă şi nici Dumnezeu, căci s-a stricat odihna cea de la început a lui Dumnezeu şi a omului, iar Eu cu mare greu caut să găsesc om cu supunere pentru porunca vieţii, căci ea este ascultarea pe care omul a călcat-o, şi apoi a murit în el viaţa, şi s-a hrănit din greu şi cu sudoare din roadele pământului din care a fost făcut, şi nu s-a mai odihnit de atunci, căci omul odihnit este cel ce nu calcă porunca vieţii şi lucrarea ei.

O, e mare taină cuvântul Meu care spune că a făcut Dumnezeu lucrul Său bărbat şi femeie şi l-a numit om, şi l-a numit viaţă! Acum două mii de ani am despecetluit această taină, şi cu ascultare de Tatăl M-am făcut Om fără de păcat, căci mama Mea Fecioara Mi-a dat locaş trupul său cel de carne şi din ea Mi-am luat viaţa Mea cea de la Tatăl pusă în ea şi i-am arătat omului taina vieţii, taina ascultării, taina nestricăciunii, rodul credinţei sfinte în cei ce au crezut că viaţa este de la Dumnezeu şi prin cuvânt se naşte şi se numeşte om apoi, şi se numeşte locaş al vieţii omul. Amin.

Am făcut omul după chipul Meu, căci am zis, Eu şi cu Tatăl: «Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, să-l facem pe om stăpân peste toate; şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie».

Am făcut şi bărbat, am făcut şi femeie când am făcut omul, şi am zis să fie ei chipul lui Dumnezeu. O, atât de mult S-a umilit Dumnezeu când a făcut omul, şi l-a făcut pe el după chipul Său, dar omul a rămas dator să se facă după asemănarea lui Dumnezeu şi să-I fie Domnului casă, căci pentru ca să-Mi fie Mie casă l-am zidit pe el, şi ca să Mă mărturisească el apoi pe Mine şi nu pe sine.

La facerea a toate câte sunt, după ce am zidit puterile cereşti şi îngereşti la început, Eu Mi-am zidit apoi casă pe pământ, l-am zidit pe om din pământ şi din cuvânt, şi apoi l-am făcut fiinţă vie, cu puterea Mea, căci puterile cereşti Îmi erau ucenici, şi apoi M-am aşezat în inima omului şi l-am iubit şi M-am odihnit în el, căci l-am făcut pe om ca să-Mi fie el loc de venire a Mea la om pe pământ. Iată, aşa lucrez Eu venirea Mea pe pământ. Lucrez lin şi sfânt şi calm cu omul care-Mi dă Mie ajutor ca să vin, şi, iarăşi, apoi, lucrez cu putere şi cu venire pe neaşteptate peste omul care nu voieşte să-L cunoască din făpturi pe Domnul Făcătorul şi Atoateştiutorul şi Văzătorul. Amin.

O, Mi-e dor de iubirea Mea în om, şi Mi-e dorul lung şi greu. Sunt Cel ce l-am zidit pe om din iubirea Mea ca să-l fac pe el apoi casă iubirii Mele şi să Mă odihnesc de ea, căci iubirea este grea, şi are nevoie de odihnă. Mai înainte de a fi omul a fost iubirea Mea, iubirea cea din Dumnezeu, şi am făcut din ea pe om, şi apoi l-am făcut din lut ca să-l fac casă iubirii Mele şi să Mă uit la ea şi să Mă odihnesc în ea apoi de greul iubirii Mele, că e mare Dumnezeu, şi are nevoie de odihnă.

Eu sunt Cel ce sunt şi sunt Cel ce fac, şi din iubire am făcut şi fac, căci Eu sunt iubire, şi Mi-e tare multă rana după ce l-am făcut pe om, căci nu M-am putut odihni cu iubirea Mea în el. L-am făcut ca să-Mi odihnesc iubirea Mea cea multă şi grea şi să Mă uit la ea faţă în faţă cu ea, şi am zis că este bine, şi de atunci Eu sunt numai o durere. Cuvântam cuvânt de facere şi apoi Mă uitam şi vedeam că este bine, şi am privit apoi peste toate câte le făcusem, şi erau bune foarte cerul şi pământul şi toată oştirea lor, şi în ziua a şaptea M-am odihnit de toată facerea pe care o făcusem. Cunoştea omul numai binele, căci aşa am voit Eu pentru el şi aşa de mult l-am iubit, şi am voit să nu cunoască el răul, şi nici răul pe el, şi de aceea i-am zis să se păzească de rău şi să lucreze binele, ca să fie fericit şi nemuritor. Numai cel ce cunoaşte răul, numai acela este muritor, căci i-am zis lui Adam: «Să nu iei din pomul binelui şi răului, fiindcă în ziua când vei mânca din el vei muri!».

N-au oamenii credinţă pentru cele nevăzute, şi care lucrează şi împlinesc tainic şi se împlinesc, ca apoi să se arate. Am spus în grăirea Mea de azi că Eu, Domnul, la facerea cerului şi a pământului am zidit mai întâi nevăzutele, şi apoi pe cele ce se văd, şi apoi l-am făcut pe om. N-am făcut omul mai întâi, ci am făcut darurile cele pentru el, i-am făcut mai întâi lui casă, şi după aceea l-am aşezat în ea, şi casa lui este cerul şi pământul, care sunt şi casa lui Dumnezeu. O, tot aşa şi omul face, mai întâi îşi zideşte casa, şi apoi intră şi locuieşte în ea şi se ajută cu ea la nevoile trupului său.